Am să-i iubesc pe oameni, Doamne,chiar de m-ar ridica în vârf de lăncişi cu ciocanele năpârci gleznele-mi vor sparge!De nu se vor iubiţi, eu tot îi voi iubi iar sufletele lor cărări muiate-nură, am să le-ndrept spre cer.Şi de obrazele-nroşite de ei le voi avea, să nu-mi porţi teama când iar le voi întoarce spre dreapta-nvăţătură.Apoi, de sufletul ce nume-şi poartă ţară, am să îl simt uitat pe la răspântii, cu rugăciuni voi domoli prigoana lui.Pământul, unul, singur, poate mă va cunoaşte când orb de al tău dor, pe seară mă adâncesc în arătura lui.Iar cerul lui Manole şi al Mioriţei lângă, mi-l voi culca cu ale Tale Doamne mâini pe creştet în alint de stele. Şi-n timpul cel din urmă al păcătosului de mine, să îmi găseşti de vrei un alt drept început, căci tare-am obosit de nopţi.Ce am făcut? Doar i-am iubit pe oameni blestemele de mult pierdute-s.Văd vise agăţate-n loc-n-arinii înfloriţi